Nimic nu mai functioneaza cum trebuie. Calculatorul a luat-o razna, trebuia sa vad “Actorul si salbaticii”, “Ciuleandra” si “Cel mai iubit dintre pamanteni” si nu am unde! Telefonul, la fel, nu mai are semnal, literele apar greu la mesaj, melodiile se succed greu…
Oamenii nu mai functioneaza cum trebuie. Unii au luat-o razna, altii o luasera deja…noroc ca nu ma mai afecteaza si le privesc istericalele si rautatile cu zambetul pe buze. Mi-am gasit echilibrul, motivul pentru care sa lupt si sa merg mai departe, locul cald in care sa ma cuibaresc cand totul e prea rece sa-l pot suporta, ochii in care, privind, ma linistesc intr-o secunda,mana pe care sa o strang cand am nevoie de incurajari, rasul pe care il ador si care ma trezeste in fiecare dimineata, declaratiile de dragoste care ma coplesesc si ma flateaza peste masura prin sinceritatea si caldura cu care sunt spuse…Multumesc, copilu’!
Nimic nu mai functioneaza in afara, dar functioneaza inauntrul meu si inauntrul lui. Sunt doua inimi care bat in acelasi ritm, sunt doua suflete care s-au cautat indelung si s-au gasit in sfarsit, sunt doua minti care gandesc la fel, sunt patru pasi care merg in aceeasi directie, sunt patru ochi ce privesc spre acelasi orizont…daca clipoceste de doua ori repede e Airbus, daca clipoceste o data rar e Boeing…Multumesc, copilu!
Ma mut. Incepe un nou capitol, unul pe care l-am asteptat indelung, cel mai important. Mi-e teama, simt ca o familie intemeiata de mine e prea greu de realizat, mi-e teama sa nu esuez, mi-e teama sa nu exagerez, mi-e teama sa nu ranesc fara sa vreau, mi-e teama din prea multa grija si din prea multa iubire, mi-e teama pentru ca imi dau seama ca sunt inca un copil, un copil care vrea sa fie sotie si mama, prietena si iubita, dar care nu realizeaza, din prea mult entuziasm, ca poate nu e pregatit pentru un pas asa mare. Stiu ca o sa ai rabdare, copilu!
November rain, oameni tristi pe strazi, in metrou, in autobuz, intuneric, ceata, aglomeratie, lumini galbene, apa, depresie, certuri. Toate trec, panta rhei in cateva secunde ca si cum nu ar fi existat, alunec printre toate intr-o zi in care as fi preferat sa fiu in locul in care mi-e cel mai cald si cel mai bine, incerc sa-mi rezolv toate problemele si ma imaginez, in timp ce probez ghete si pantaloni, in timp ce-mi cumpar cartela pentru telefon si covrigi de la chioscul din colt, o femeie cu griji, cu copil de imbracat si trimis la scoala, cu facturi de platit, cu un serviciu solicitant, si cu el, pentru care as face toate astea si inca multe altele pentru ca stiu ca va fi acolo si la bine si la greu, si la bucurii marunte care fac viata mai frumoasa- vorba ta, copilu, si la necazuri care o intuneca, spre Polul Nord meridianele se ingusteaza, de aceea distantele se parcurg mai repede…multumesc, copilu!
Am fost doua zile la Sibiu, a fost greu departe de el, chiar daca era intr-un oras aflat tot in Depresiunea Colinara a Transilvaniei, eu in sud, el in nord-vest, am iesit la un pub, la un restaurant, la un mic bistro pentru micul-dejun dinaintea cursei, ne-am plimbat pe strazi, desi era foarte frig. Au fost doua zile frumoase datorita lui captain, un om extrem de vesel si cu un umor extraordinar specific vesticilor, relaxat, amuzant, cald. Am ras cu pofta, cu toate ca expresiile britanice ne-au pus putin in incurcatura, am inteles noi esenta glumelor si povestioarelor cu care captain ne-a umplut cele doua zile. Fuckin’ bastards! Si sa nu uit tonul de apel: answer your feckin phone!, Thank you, captain! Cu toate astea, gandul imi zbura in fiecare secunda la omul pe care abia asteptam sa il revad si cu care, cum altfel, am vorbit incontinuu cat ne-am aflat departe unul de celalalt, iar intalnirea de la miezul noptii, cand am venit din cursa si cand m-a asteptat cu inca un trandafir, a fost confirmarea faptului ca nu e nevoie sa-mi spuna si sa-mi scrie ca ma divinizeaza pentru ca ochii si gesturile lui mi-o confirma clipa de clipa. Multumesc, copilu!
Gesturi simple, un te iubesc scris imaginar cu degetul pe tejgheaua unei cafenele, saruturi furate intr-o toaleta sau in masina cand spuma de la spalatorie ascundea totul de ochii angajatilor, un zambet pe toata fata si un semn cu ochiul intr-un aeroport intesat de lume si nu orice fel de lume…, 10 minute de strans in brate intre doua curse, el impiedicandu-se in momentul in care imi deschidea usa-devenind, tocmai prin stangacia aceea, extrem de drag sufletului meu- intamplarea din parcarea restaurantului- copilu, zi mersi ca nu spun povestea :p- gesturile de adolescent, rasul molipsitor, ochii care ii cauta pe ai mei, toate luminile de avarie si farurile masinii (semnul nostru de la revedere), secretele, numele, poreclele, conventiile, concursul de cultura generala, pedepsele pentru cel care pierde, pantofii lui care, desi sunt 43, ma strang :-p, muzica anilor ‘70, corul si orchestra Armatei Rosii, povestile despre planeta asta imensa… :-p multumesc, copilu!
Nu vreau sa treaca timpul, vreau sa se opreasca acum si aici, vreau sa ramana november rain pe strazi si in acei oameni care sunt prea november si prea rain, si sa fie la fel de frumos si de senin intre noi care suntem deloc november si deloc rain. Nu vreau sa treaca senzatiile pe care le incerc acum, sentimentele pe care le am si care n-as fi crezut vreodata ca sunt pentru mine- prea rece si prea calculata fiinta ma vedeam, dar se vede treaba ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ- vreau ca pasagerul ala care mi-a spus sa-ti transmit ca esti cel mai norocos barbat de pe pamant pentru ca ma ai sa fi citit in ochii mei ca si eu sunt la fel de norocoasa pentru ca te am… si daca imi citesti blogul, desi spui ca nu: Multumesc, copilu pentru ca existi…asa cum mi-ai spus tu in seara asta!
Noapte buna si fasten seatbelts!
, stateau pe primele doua locuri, fata in fata cu strapontina, m-au complimentat pe durata intregii curse si, la un moment dat, m-au invitat sa ma asez intre ei, apelandu-ma cu: “madam”, belissima, cuante ani ai? esti molto bella (nu stiu italiana, deci astept sa mi se ierte ortografia) … tot pe primul loc, dar pe celalalt sir de randuri, statea un italian foarte stilat, genul ala de italian relaxat, barbat in adevaratul sens al cuvantului, care era destul de rezervat, care se amuza citind o carte despre iubire…din cate am reusit sa-mi dau seama din titlul lucrarii si care parea un cunoscator al meleagurile noastre de vreme ce “rupea” romana destul de bine. Dupa cursa, am plecat in statie, stateam cu spatele la aeroport si ma gandeam cum sa ajung mai repede acasa si sa dorm (pentru ca ma trezisem la 4 dimineata si era trecut bine de ora pranzului) cand ma trezesc cu cineva langa mine…mai exact cu italianul stilat care si-a indepartat mobilul de ureche pentru ca se afla intr-un dialog telefonic, si-a oprit “hamalul” care cara cu greu un geamantan louis vuitton si m-a intrebat daca nu vreau sa ma duca acasa cu taxiul, l-am refuzat politicos, dar a insistat…cred ca paream obosita. Nu, nu m-a dus acasa, i-am motivat ca asteptam pe cineva…ceea ce era adevarat, asteptam maxi-taxi. 
))))))), aerul conditionat prea puternic sau deloc, povesti despre batai in avion intre pasageri si insotitori de bord, pasageri, pilot si copilot, pasager si pasager, rasete, teama ca i s-ar putea intampla oricui…m-am trezit seara la 8, am incercat sa sterg din minte saptamana aia si daca nu as fi rememorat fragmente din ea aici, as fi iesit invingatoare din acest exercitiu de vointa.
